Romanul "Fara Nume"

faranumeCostache moțăia pe scaun, moale ca un prunc.
- De ce nu mergi să te odihneşti puţin, Costache? Trebuie să fii obosit. Hai, mergi de te culcă, măcar câteva ceasuri. Rămân eu să veghez.
- Sunt obosit, ce-i drept, Sile, dar prefer să mai rămân cu tata. Sunt ultimele noastre clipe când mai stăm împreună. Tu poţi să mă înţelegi cel mai bine. Uite, o să mă întind puţin în fotoliu.
Costache se străduia să îşi menţină ochii deschişi. Oboseala călătoriei îşi spunea cuvântul. Alături de paharele de băutură, care îi puseseră capac.
Acum, picotea liniştit. Vasile, prietenul său de o viaţă, era şi el acolo şi asta conta cel mai mult. Se simţea în siguranţă.
Somnul veni peste dânsul ca o binecuvântare. Era uşor ca un fulg. Nu îl mai durea nimic. Era cald şi bine. Ca în verile petrecute în podul casei unde se furişa împreună cu Vasile, atenţi să nu îi vadă nimeni. Căldura emanată de acoperişul încins avea un miros bizar. Peste tot era numai uscăciune. Până şi scândurile podului se curbaseră de atâta arşiţă. Praful dansa în fantele de lumină şi în nări îi venea mirosul găinaţului porumbeilor care îşi făcuseră culcuşul în pod. Se plimba pe latura cu lumină, acolo unde podul avea un bec mare, ce stătea aprins permanent. Dincolo de locul iluminat de bec nu avea curaj să se avânte.

Acolo mergea numai Vasile de unde, scormonind, aducea cu el scrisori vechi, ilustrate decolorate şi mai ales plicuri pe care erau lipite tot soiul de timbre, care mai de care mai exotice.
***

 Cumpără cartea  (De aici...!)
 

Citeşte mai departe ...

Ciobul de Oglinda

ciobuldeoglindaResimţea mângâierea caldă a prafului alb, fierbinte, care i se lipea de tălpile goale. Era o senzaţie pe care şi-o dorea, oricât de mult trebuia să suporte arşiţa ce-l frigea. Praful acela alb, ce acoperea din belşug drumul, făcea deliciul tactil cel mai intens. Special alegea să meargă pe acea parte a drumului în care praful era mai gros, aşa încât să-i poată acoperi cât mai mult din talpă.

Citeşte mai departe ...

Romanul "PUŞA"

pusaPuşa îşi îmbrăţişă gemenele, strângându-le la piept. Ar fi vrut să le explice câte sacrificii cere ascensiunea ei către puterea supremă, binemeritată, de altfel, care să pună în adevărata lumină neamul lor regesc. Ambiţia de a deveni, prin ea, adevăratul stindard al dinastiei de Hohenzollern.

Citeşte mai departe ...