Strict Standards: Only variables should be assigned by reference in /home/mihaimaxim/public_html/components/com_k2/views/comments/view.html.php on line 21

Strict Standards: Only variables should be assigned by reference in /home/mihaimaxim/public_html/components/com_k2/views/comments/view.html.php on line 30

Raportează comentariu

Un erou al timpului nostru
Mihai Maxim este un prozator fascinat de destine. În scrisul său regăsești mai proaspătă ca oriunde dura sentință a cronicarului Miron Costin: „Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om e sub vremuri. Puternici sau slabi, ambițioși, delăsători, plini de calități sau predispuși eșecului, învingători sau striviți în viața socială, oamenii lui Mihai Maxim apar în fața propriului lor destin ca niște bucăți de plastilină remodalate la nesfârșit în funcție de capriciile unui artist capricios, atotputernic și prea puțin sentimental.
În precedentul său romanul Pușa, o membră a Casei Regale, Hohenzollern-Sigmaringen, baroneasa Henriette, este trimisă incognito în România cu scopul de a uzurpa tronul controversatul Rege Carol al II-lea, bănuit de lipsă de loialitate față de interesele Reich-ului. Începută ca un autentic roman de spionaj, cartea își focalizează întreaga acțiunea pe destinul tragic al acestei Henriette de Hohenzollern-Sigmaringen. Personajul devine, prin destinul său, o oglindă pusă în fața societății românești din perioada celui de-al doilea război mondial. În ea, se reflectă deopotrivă (uneori chiar la nivelul acelorași personaje) slugărnicia, obsecviozitatea, fățărnicia din timpul alianței româno-germane de la începutul războiului, dar și cruzimea, cinismul, sadismul din perioada instaurării puterii „populare” în România ocupată de trupele sovietice. Rămasă în România după sfârștiul războiului, promisul destin strălucitor al Henriettei se transformă într-o dramă cruntă, dar și într-o legendă urbană care i-a fascinat pe oamenii locului și mai ales pe cei care au copilărit în perioada maximei terori comuniste și care au apucat să vadă personajul în perioada sa de maximă decrepitudine.

Romanul Ciobul de oglindă este, ca și Pușa, povestea unui destin. Un Bildungsroman al unui om al vremii noastre, cu suișuri și coborâșuri, cu momente de împlinire, dar și de eșec major, cu speranțele, exaltările, dilemele sale, în care hazardul și necesitatea merg braț la braț pentru creionarea unui destin. Sub pretextul fecund în planul literaturii al unei boli incurabile, Vladimir Teculescu, un antreprenor de succes, își rememorează viața, din anii copilăriei sale sărăcăcioase la Roman, până în momentele ei de apogeu profesional când a ajuns directorul unei puternice companii multinaționale, a locuit la Paris și își făcea vacanțele pe Coasta de Azur. O viață cu de toate, în care a avut parte de clipe de umilință și de exaltare, de bucurii și decepții, de iubiri și trădări. La fel ca în precedentul roman (Pușa), ritmul narațiunii este foarte rapid, dat de frazele scurte, sacadate, fapt ce produce întregii scrieri un efect cinematografic. Realmente cititorul este captivat ca de un film realizat pe un montaj tăiat foarte din scurt, care se derulează sub ochii săi cu mare repeziciune. Este genul care se citește pe nerăsuflate, în care nu există acel element de popas, în care să poți opri lectura cu gândul să o reiei a doua zi. Fiecare propoziție și frază dă impresia că este înlănțuită de cea care urmează. Mai mult decât atât, poate puțin surprinzător ca tehnică narativă, viziunea autorului omniscient intercalează epic, pe alocuri, elemente din trăirile sentimentale, nostalgice, ale protagonistului. Acest lucru este vizibil cu precădere în prima parte a cărții, mult mai atent realizată din punct de vedere artistic, în care subiectivismul îmbibat de nostalgie al personajului „muribund” care își retrăiește clipele și locurile care i-au marcat copilăria devine străveziu în textura epică. „Resimţea mângâierea caldă a prafului alb, fierbinte, care i se lipea de tălpile goale. Era o senzaţie pe care şi-o dorea, oricât de mult trebuia să suporte arşiţa ce-l frigea. Praful acela alb, ce acoperea din belşug drumul, făcea deliciul tactil cel mai intens. Special alegea să meargă pe acea parte a drumului în care praful era mai gros, aşa încât să-i poată acoperi cât mai mult din talpă. Era diafan, senzual. Plăcerea i se furişa subtil sub plex, până ce devenea insuportabilă. Atunci, păşea alături, pe troscotul uscat, mai răcoros, până ce simţea înţepăturile firelor uscate. Apoi, continua să intre iar în praful drumului şi să alerge, încins, spre apa limpede a gârlei”.
Practic, romanul lui Mihai Maxim este alcătuit din două microromane. Primul, al universului copilăriei și adolescenței, este povestea accentuat nostalgică a unei lumi care moare. Oameni de demult, întâmplări uitate, jocuri și aventuri ale copilăriei, locuri demult dispărute sub cupele buldozerelor, semne ale „timpurilor noi”, renasc pentru o clipă în amintire și transmit cititorului toată emoția aceea a momentului în care se întâlnesc zâmbetul și lacrima. Este o lume care nu mai există decât în amintirea personajului, dar care a rămas acolo ca niște jaloane pe care s-a construit întreaga sa personalitate de mai târziu. Impresionant este momentul în care este relatată distrugerea parcului din curtea castelului Demarbé, percepută de Vladimir ca momentul ruperii definitive de vârsta copilăriei: „ Gyuri îi chemase în curtea castelului Demarbé. Primele hălci de pământ fuseseră deja smulse, iar unul dintre cei mai falnici stejari stătea dărâmat la pământ. Emoţia priveliştii distrugerii parcului era prea puternică pentru a mai putea să le dea băieţilor răgazul unor comentarii. Simţeau, în schimb, că odată cu dispariţia parcului, copilăria lor se terminase. Doar amintirile aleilor, desimea vegetaţiei crescute de-a valma, acum neîngrijite, răcoarea umbrei arborilor înalţi până la cer, a ascunzătorilor amenajate în pământ, adevărate cazemate, le vor păstra numai ca amintire, de-acum încolo”. Multe momente memorabile, înfiorate de emoție găzduiește această primă parte a romanului: berea băută cu bunicul, legenda aristocraticului „conu’ Aurel” și a nefericitei sale soții, episodul ospeției într-o casă țigănească, dramaticele partide de cărți pe bani, vizita cu bunicul la fabrica de zahăr, aventurile de la pescuit cu prietenii de joacă.
Pe măsură ce personajul se maturizează, tonul relatării se schimbă. Nostalgia blândă se retrage discret, relatarea devine directă, pragmatică, eficientă. Prevalează faptele, nu trăirile, chiar dacă, în câteva rânduri, erotismul își face prezența în ipostaze deloc inhibate. Marea artă a lui Mihai Maxim în această parte a romanului este aceea de a relata stările limită, de anxietate, de incertitudine, cumpenele morale de viață ale personajului său. Aceste vulnerabilități, slăbiciuni, dubii, ispite dilematice, stări morale incerte ale personajului legate de propria sa identitate intelectuală și socială, dau o mare credibilitate personajului Vladimir Teculescu și, implicit, cărții: „De unde plecase şi unde ajunsese. Se gândea la felul cum decurg lucrurile, cum depinde de decizia sa de a schimba soarta economiilor unor ţări mai mult sau puţin dezvoltate. Putea să hotărască dacă acestea vor evolua sau nu. Oameni, metode, maşini. Aceasta era definiţia know-how-ului, a ştiinţei de a face, iar rolul decisiv era al oamenilor. Iar el îi dirija. Dar cine era el pentru a spune dacă şi când trebuia să intervină? Chiar depindeau de el? Dar guvernele? Dar decidenţii din economie? Dar concurenţa? Se simţi singur pe vârful unui munte. Unde erau prietenii săi? Avea cu adevărat prieteni? Singurele fiinţe apropiate lui erau soţia şi fiica. Doi copii. Unul mare şi unul mic. Pe care trebuia să îi împace mereu, de parcă s-ar fi aflat într-o permanentă competiţie pentru a-i atrage atenţia. Dar unde era dragostea? Mai era dragoste? De bună seamă că da. Nu se putea plânge că nu este iubit. Dar pasiunea? Exista şi ea, sau totul se transformase în rutină? Sau, poate, în ceva mai mult decât pasiune. În afecţiune calmă şi constantă, în încredere. În mod cert îi era drag să fie cu ele. Oriunde s-ar fi aflat şi în orice condiţii. Dar sufletul său? Pentru el nu mai exista nimic? De când nu-şi mai simţise inima bătând cu putere pentru ceva sau pentru cineva? Îmbătrânise? Nu mai putea stârni nici o pasiune? Trecea indiferent prin faţa oricărei femei?”
Romanul Ciobul de oglindă, de Mihai Maxim produce o destul de mare supriză, inclusiv la nivelul construcției. Pista de lectură inițială (a omului atins de o maladie incurabilă care, în ultimele clipe ale existenței, își rememorează existența) este abandonată nonșalant la un moment dat, pe parcursul cărții, iar finalul este unul cu totul imprevizibil. Îi las cititorului plăcerea să îl descopere. Aceasta este doar una dintre capcanele de lectură ale acestui autor care, de la carte, la carte stăpânește tot mai bine tehnicile narative.
Ciobul de oglindă este o carte despre România de ieri și de azi și despre destinele neștiute ale oamenilor pe care îi zărim zilnic în drumul nostru, fără să le știm vreodată sau să ne preocupe povestea vieții. Pentru că fiecare dintre ei poartă în spate câte o poveste, mai veselă sau mai tristă, dar, cu siguranță, fascinantă. Ciobul de oglindă este romanul unui autor, Mihai Maxim, tenace și talentat, căruia îi place să povestească simplu, pe înțelesul tuturor, istorii care vă vor ține cu sufletul la gură. Cei care se încumetă să le citească, le vor căuta, cu siguranță, și pe cele care vor veni. Rețineți acest nume: Mihai Maxim!
Tudorel Urian